The real me

I don`t know when I first realised I`m not like the people around me. I had many signs along the way… but society taught me to interpret them as a pattern of disturbed behaviour. So the term “slightly crazy” seemed to fit me perfectly. And I tried to get in line, to create myself a so-called normal life. But I got so miserable, words can even begin to describe it.

Out of my mind, nonconformist, witch, dreamer, bitch… every word seemed to perfectly describe me at some point along the way. And as I was trying to fit in, I would erase the memory of my true feelings and desires.

I tried to hide in relationships, career, religion, science. All for nothing… Then, one day, I opened my eyes a little. I saw the sky and its blue pierced my very soul. I saw freedom there. The freedom I was running from from my very adolescence. The freedom that seemed wrong for the rest of the world. And a question rose to haunt me: “What am I doing?”.

I was killing myself. Always thinking there was time left… But years had gone by and I was still trapped, still trying to fit in a world that wasn`t mine.

Who was I ? Born in a country it didn`t feel like my own, leaving family and friends behind without a trace of regret, dreaming of the same guy for the last 15 years just becouse he was too far from reach but knowing the moment he was mine I`d get bored. I craved excitement and variety, I needed laughter and shouting, I yearned to be out in the open. I hated being the center of attention as much as I was calling it and I was dreaming of things I knew would never be. Denying my true nature was slowly destroying me.

When I met him I felt guilty. Guilty for betraying everything I had tried to built in the last years. But the need to feel more was stronger. And I allowed myself to be dragged in a different world. One full of adventures and laughter. A crazy world where anything was possible and movies were reality. A world where flying was possible. And slowly, my yearning became need. And those “a few more months and I`ll be free” weren`t enough anymore.

As the end was approaching, I thought I could get back to being my fake me, again. But the day he left, I didn`t cry. I didn`t feel sad or alone. The real me was still there, stronger than ever. And it began to ask its toll for the years of inprisonment.

The thing is, the real me is kind of like a dark conscienceness. And setting it free could be a huge mistake. For the part of me that is still good, and for those around me. The real me is crazy and impulsive. The real me is an actress and a cold-bloded killer. She doesn`t care about tears or duties. She runs from place to place and uses her actions to distract attention from her nature.

Yes, to the world I could seem crazy… but there are others like me. Nicer or borderline evil, some of the them have the courage to live openly. And when I realised he was one, I wanted to join him. But that little shread of humanity holding me still said “not yet”. I need to learn to embrace my nature and control it at the same time. I`ve been holding back for so long I`m afraid that if I break loose now I`d destroy everything in my path. I`m like a wild animal who`s found a way out of the cage. So all I can hope for is that I`m stupid or scared enough to stay in a little longer. Until feeding time is over and I`m full. That way only my need for liberty has to be satisfied and there will be no victims… That way I can stay sane.

New life, new love, new heart

It`s been quite some time since I`ve written something. But it still comes hard to put my soul in words. Maybe this time more than ever. Becouse I`ve had my ass kicked so many times I was even afraid to turn around. So I stayed down… But now, now it`s different. Maybe I`m crazy or suicidal, but I don`t care about getting hurt. This time I`m diving in, full speed.

5 months ago I decided to start over. From scratch. My whole life. I moved to Madrid, got a job and lived happy in my cocoon until the 1st of October. When I stumbled upon a crazy dude. Who bugged me a whole week to get a cup of coffee with him. Finnally I called him and said ok. I needed a guide for the city. Or so I told myself. But that was [up until now] one of best ideeas I ever had. Becouse he turned out to be freacking Prince Charming. Maybe mine, maybe someone else`s. Doesn`t really matter. I`m taking advantge of all the wonders he brings. I`m living each moment and enjoying him with no regrets. He`s out of his mind and lives like there`s no tomorrow. I fell inlove with him without even realising it.  And I was crazy enough to tell him how I feel.

I don`t know how long our story will last. But I`m happy now.  And I found myself in his eyes. He gave me courage to dream again. And to say “I love you”. I love saying that. It comes so natural sometimes. Like it was meant to be said between us.

Maybe he`s my prince… maybe, just maybe, my search is over…

Cujetare

Viata reala ucide viata virtuala.

Popandau si Gonzales

Acum cateva luni am decis impreuna cu C. ca ne luam pisica, sa ne aline si noua batranetile. Doar ca ajunsi la locul faptei am gasit doua ghemotoace si n-am putut alege… asa ca ne-am pricopsit cu doua ciudatenii: o domnisoara fitzoasa si una pe care o alint Cretinel [numele spune tot, cred].

Initial C. a decis sa-si numeasca pisoiul Phoebe [da, ca in "Friends"]. Doar ca am avut surpriza sa constatam ca a mea are temperamentul personajului mai sus amintit. Asa ca au sfarsit amandoua cu acest nume. Evident le-am dat si prenume… ca sa le deosebim. A lui C. e Phoebe Popandau [pentru ca uneori se ridica in doua labute si sta asa o vreme] iar a mea era Phoebe Cacacioasa [nu e nevoie de explicatii, nu ?]. Dupa prima saptamana, asta mica a mea s-a imbolnavit si cum statea asa amarata, zburlita si vai de codita ei, semana cu un … Gonzales [la faza asta C. va datoareaza explicatiile]. Si asa i-a ramas numele. Evident doctorul veterinar s-a prabusit cand le-a scris numele in carnetele. Dar si el o adora pe Gonzales. Pentru ca e mica, nebuna si zapacita. Pentru ca arata ca un pumn de oase si piele cu blana recent scoasa din priza. Pentru ca iti poti face streang din mustatile si sprancenele ei .

Deci… vi le prezint pe Phoebe a.k.a. Popandau sipe  Gonzales a.k.a. Cretinel, a.k.a. Stincky [pentru ca a avut probleme cu burtica o vreme si dadea incontinuu  gaze de ne pornea plansul]

I`m back, biatch…

Am deschis mailul din plictiseala acum jumatate de ora si am gasit doua mesaje postate aici de o persoana care-mi comenta niste posturi mai vechi. Si mi-am amintit ca exista treaba asta unde imi eliberam energia negativa ocazional. Realizez ca ultima data am scris in octombrie. Si ca la intrebarea “Pe unde esti , te-a mancat de tot orasul ?” am doar un raspuns: “1/2 DA”.  Permiteti-mi sa explic…

Ma tot plangeam ca Bucurestiul nu ma suporta, dar adevarul e ca sentimentul era reciproc si atat de accentuat incat nu am mai rezistat. Venisem la cererea sefilor pentru o luna si deja depasisem periculos termenul. Intrebam zilnic daca pot pleca si primeam doar evitari iscusite sau “Mai asteapta putin”. Intr-o zi am realizat ca daca nu iau situatia in maini, e jale. Asa ca am prins prima zi cand era plecat The Big Cahuna, mi-am facut rapid bagajul si-am taiat-o frate, acasa. Inainte de asta mi-am depus cererea de concediu fara plata pentru doua saptamani. A doua zi am aflat ca de ramaneam, era vai si-amar de fun^dita mea: eram programata sa tin locul unui tip care a fost concediat la scurt timp  dupa faza asta.

Mi-am gasit urgent chirie in Targu-Mures si-am chemat-o pe mama-Fira sa stea cu mine ca deh, singuratatea e cam naspa. Teoretic acum ar fi trebuit sa fiu in extaz: aveam salar bun, un cuibusor unde-mi odihneam oasele, o femeie care-mi gatea [:D], stateam intr-un orasel linistit si adorabil iar relatia mea devenea tot mai frumoasa. Doar ca…

- apartamentul de doua camere avea in continuare o camera de nefolosit [in ciuda promisiunilor de amenajare] iar mama dormea cu mine in camera si ma innebunea. Stateam la calculator cu castile pe urechi ca sa nu aud telenovelele sau stirile iar seara nu mai stiam ce sa fac ca sa scap de povestile ei.

- salariul incepea sa se faca tot mai mic din cauza crizei iar familia ma vizita tot mai des [doua motive, cred, suficiente pentru oricine sa aiba tendinte sinucigase]

- oraselul cel linistit incepea sa ma calce pe nervi si oricum imi petreceam mai mult timp in delegatii

- relatia avansa frumos si era tot mai greu sa plec duminica acasa iar el putea veni prea rar pe la mine.

In primavara mama s-a mutat inapoi la casa iar eu am primit ordin de la Bucuresti sa-mi misc spinarea la Cluj sa-mi ajut un coleg care era ingropat in munca. Ah da, uitasem sa mentionez ca devenisem omul de baza: inlocuiam pe oricine, oricand, oricum. Yey ! [not!]!! Asa ca m-am enervat la culme si cu bagajelele in spinare m-am mutat la barbat. Sincer, am fost ingrozita la inceput dar treaba merge: ne intelegem bine, ne certam fain, ne impacam repede si ne calcam doar ocazional pe codite. Am insa un pitic cu care-l nenorocesc constant: vreau camera mea in care sa-mi pun lucrurile mele, lumanarile [da, ocupa ditamai cutia in dulap, impachetate frumos], vreau spatiu pentru pantofi si gradina cu iarba si copaci. Cu alte cuvinte joc saptamanal la loto in speranta ca voi castiga destul sa ne luam casa.

Iar raspunsul de la inceput [1/2 DA] este explicat prin faptul ca stau la periferia Clujului si ies in oras cand merg la Cora sau Auchan cu lista dupa mine. Stiu, sunt injurata ca m-am izolat… stiu, sunt ocarata ca nu mai am timp de prietenii vechi… stiu, sunt scuipata ca nu am chef sa leg/intretin diferite relatii… stiu, dau impresia de femeie maritata cu 10 copii. DAR………………. ia incercati voi sa aveti o cariera si familie [inclusiv vizite regulate la socri] in acelasi timp cu a va gasi saptamanal timp de prieteni si mai vorbim atunci. Plus ca mi-e bine. Si la urma urmelor asta conteaza. Am vreme de povesti, barfe si plimbari cand o sa fiu la pensie.

Cand ai totul, intelegi ca nu ai nimic…

Azi am fost mandra de mine. Dar numai pentru cateva clipe…

Am mers la cumparaturi ca-n fiecare sambata, ca doar am nevoie de chestii ca sa supravietuiesc. Evident, as muri fara doua tipuri diferite de gel de dus sau prezervativele cu aroma ce nu le voi folosi nicicand. De asemenea, nu imi imaginez viata fara gelul de igiena intima nou aparut sau sucul “natural” de visine din care voi bea un pahar si apoi il voi arunca. Dar sa trecem peste detalii… Precum spuneam, eram la cumparaturi. Si am ajuns in fata standului cu CD-uri de muzica clasica. Aaaaah, adevarat rasfat pt mine. Si cand orgasmam mai bine in fata simfoniilor, apare o tanti cu posibili nepotei acasa. Cam la 50 de ani, nici mama mea, nici bunica. Ma si gandeam daca se baga pe un Grieg sau se multumeste cu Haydin. Numai ca ce am vazut, depasea puterea mea de intelegere: femeia studia tacticos sectiunea de… manele. Ridicolul situatiei m-a izbit pe deplin. Auzisem de atatea ori eterna fraza: “Vai, vai, tinerii din ziua de azi” incat mi se inatiparise adanc pana si in ADN nimicnicia sectorului meu de viata. Iar doamna aceasta venea sa-mi zdruncine din temelii, credinta. Si m-am simtit atunci mandra. Mandra de mine, de alegerile mele, de generatia mea. Sau, ma rog, o parte a ei.

Doar ca… la iesire, in strada, era un batran. Cu barba lunga si alba. Ca cersetorul din poza. Si am trecut incarcata de bagaje pe langa el, fara sa-i dau ceva. Pentru ca nu aveam marunt. Mi-a fost rusine… si inca imi e. O rusine crunta pentru gestul meu. Altii s-au oprit si i-au pus in mana niste bani. Eu am trecut privind cu indoiala in ochii aceia tristi si rugatori. Si m-a speriat un gand: ca ar fi putut fi Dumnezeu. Ca m-a incercat si eu l-am dezamagit. Ca i-am aratat ca am inima neagra, cand el mi-a dat atatea. M-am tot gandit sa ma intorc dar plasele erau grele si-am ezitat. Corpul a invins spiritul.

Si iar mi-e rusine.  Pentru ca am prea mult si uit sa dau si altora. Si ma gandesc sa imi ajunga mie, mai intai. Sa am destul pentru toate prostiile care si-asa nu-mi aduc nici o umbra de fericire.

Inainte tanjeam dupa dragostea unui barbat. Acum cand o am, simt ca l-am pierdut pe Dumnezeu. Si nu pot zbura….

Orasul ma uraste !

Nu am venit aici cu mare drag si dor, convinsa fiind ca orasul acesta o sa ma “manance” ca de fiecare data. Pai cum altfel frate, daca la prima mea vizita aici, am sfarsit beata intr-un hotel cu cel ce trebuia sa fie cel mai bun prieten al meu? La a doua vizita, am facut dus [fara perdea] cu apa rece intr-un camin de baieti, din regie, iar dimineata m-a amendat o ceata de controloare pe autobuz, ca nu aveam bilet !! De unde pana mea sa iau la 7 dimineata bilet din Regie, pt un mijloc de transport in comun pe care scria GRATUIT ? Iar la a treia vizita m-am trezit in Obor, cu `jde mii de bagaje, seara la 9, fara un loc de dormit ?? Hotarat lucru, Bucurestiul avea ceva cu mine, in special !!

Asa ca, ce mi-am zis: hai sa testam paranoia si s-o invingem! Evident, in prima zi m-am ratacit la metro si am mers sanatos in directia opusa. Apoi, am coborat la Gara de Nord, in loc de Basarab, si m-am invartit ca un animal haituit si disperat prin catacombele alea numite pasaje pana sa-mi gasesc drumul. Pe cand m-am obisnuit cu treaba asta, am decis ca e momentul sa fac marele pas de a iesi la cumparaturi. Ioi, noh aia greseala !! Cora m-a bulversat cu rafturile goale iar Carrefour m-a taxat de mi-au dat lacrimile, pe un amarat de cutit. Sa nu mai spun ca m-am invartit 15 min ca sa gasesc niste amarata de faina de malai. Hotarat lucru, nu-mi era dat sa cuceresc capitala.

Dupa 3 saptamani, mi s-a facut un dor teribil de casa. Asa ca scandal la sefu` sa-mi dea liber vineri, ca doar proiectul nu are nevoie sa-i suflu in f**dita zilnic ca sa mearga inainte si tropa-tropa la autocar. Imi fac traseul cu metroul, calculand timpul la fractiune de secunda si haida in caruta, frate ! Cobor frumos la Gorjului si intreb o batranica de treaba unde e Autogara Militari. “Aoleu maica, departe tare. Inca 3-4 statii cu autobuzul”. Ma uit cu un ochi critic la adresa de pe blocul din fata. Teoretic, mai aveam vre-o 20 de numere de strada pana la destinatie. Mai intreb pe cineva… “Ah, da, inca 3 statii. E departe rau”. Si stau… si stau… si autobuzul nu mai venea. Mai aveam 15 minute pana imi pleca autocarul asa ca prind sanatos de manerul geamantanului si pornesc in cautarea unui taxi. Evident nici unul IN DIRECTIA MEA, pe un traseu de 1km… La finalul caruia am ajuns la destinatie zdruncinata, lesinata de oboseala si gafaind ca un tren de epoca… exact la timp sa vad autocarul plecand. Asta a pus capac, nene ! Ca intr-un final apoteotic de film, m-am postat cu bratele desfacute in fata masinii: “Fara mine nu mergi la Cluj, nene !!”… si mi-am savurat victoria asupra “bestiei” de oras, amortindu-mi partea delicata pe scaunul Dacos-ului, timp de 8 ore !

Bucurestiul si-a luat revansa la intoarcere: nu am mai gasit bilete la tren, am luat un alt autocar in care fluiera vantul si am tras o raceala zdravana care inca nu m-a parasit complet. Luni dimineata, la 9, eram la birou, cu febra. Va spun eu: are viata si sentimente… si vrea cu orice pret sa ma distruga!! Dar voi muri strigand :”Traiasca Ardealul !!”

!!!

Zambet de copil

Printesa mea a facut ditamai surpriza: 5 pisoi pufosi si negri ca ea. Numai unul a “scapat” cu ceva pete: are botul si burtica jumatate albe-jumatate negre. E preferatul meu, stiu ca nu e corect, dar…

El e Junior

Dor de mine

Am inceput blogul asta in stilul sentimental ce-mi era atat de caracteristic inainte. Dar screw that !!  Nu mai sunt fetiscana ce visa la cai verzi pe pereti si nici tampita ce credea ca barbatii pot fi “imblanziti” cu dragoste. Nu mai pun botul la faze de genul “Am nevoie sa ma regasesc” si nici nu stau sa ascult explicatii fantasmagorice despre cat rau i-a facut cea de dinainte si cum are nevoie sa fie mangaiat !! Fuck that !! Exista psihologi ca sa te trateze. Eu sunt aici, acum si cer totul. Daca ma vrei, bine… daca nu, ia urmatorul tren.

De ce noi, femeile, trebuie sa salvam mereu relatia ?? De ce trebuie sa suportam tot felul de porcarii in numele iubirii si iertarii ?? De ce trebuie sa intelegem ca ei sunt diferiti si o mica aventura nu a insemnat nimic ?? Cel mai rau e ca nici nu am trecut prin asta ca sa am ocazia sa ma razbun cu un pumn bine plasat. Dar mi-as fi dorit ! Era mai bine decat sa stau si sa ma intreb :” Ce naiba s-a intamplat ? Ce sa aleg ? “. Prefer sa am ceva care sa-mi alimenteze furia decat sa ma gandesc ca poate asta mai merita o sansa !! Si revin la aceeasi intrebare: de ce noi, femeile, trebuie sa luptam mai mult ??

Si de ce pentru noi, relatia inseamna mult mai mult decat pt ei ? De ce ne punem viata de dinainte pe “freeze” ca sa fie bine ?? De ce ei se pot distra pe cand noi trebuie sa avem grija sa nu iscam conflicte ?? De ce noi nu putem sa fim inca admirate si curtate pe cand la ei e un “must” sa fie cat mai macho ?? Bullshit !!

Sa gandesti cu inima e o mare porcarie !! Mare de tot.

Cea mai mare minciuna

Mi-amintesc de povestile ascultate in copilarie, cu focul de lemne arzand in soba. Nimeni nu stia spune basme ca tata. Le traiam cu sufletul la gura si nu adormeam pana la final, ca sa nu pierd ceva. Le stiam uneori pe de rost, dar parca erau noi intamplari de fiecare data. Si visam la Fat-Frumos… Of, cat mai visam la el ! L-am asteptat pana acum 2 ani cand am inteles ca e cea mai mare minciuna cu care ne hranim vietile. L-am cautat in fiecare baiat/barbat ce i-am intalnit si n-am gasit nici macar copii palide ale eroului ce isi cauta printesa in toata lumea ca sa o salveze. In lumea reala eu trebuia sa il salvez pe el. Eu trebuia sa ii spun ce e corect si bine, si ce nu.

Si, intr-o zi, pana si pseudo-printul ce-l gasisem m-a lasat cu ochii-n soare. Bine, ca sa fiu complet sincera, era seara aproape si m-a lasat cu ochii ingustati de draci. Apoi, de lacrimi. Si am facut ceea ce stiam ca nu trebuie: am baut pana n-am mai putut. Cumva, am inceput sa nu mai simt durerea si sa constientizez ca oricat mi-as face rau, lumea nu se va schimba: barbatii vor considera ca e absolut normal sa nu aprecieze ce au, iar femeile vor continua sa spere ca intr-o zi, o vor face. Prostii ! Barbatii nu vor fete cuminti !! Nu vor sa le fie bine cu adevarat.

Cand a murit tata, am stiut ca o parte din mine se duce cu el. Si am refuzat sa constientizez ca nu mai e aici, ca nu-i mai aud povestile. Dar, de fiecare data cand am mers acasa, el nu era. Si chiar daca ii evitam mormantul, in seara aceea n-am mai putut sa-i ignor absenta. Tata plecase cu tot cu visele mele. Cu iluziile si sperantele povestilor…

Daca ma intreaba acum cineva de cred in dragoste, ii spun adevarul: „Nu… nu mai…” Pentru mine, dragostea ramane cea mai mare minciuna a vietii. Si stiu ca multi ma vor contrazice si vor sustine cu vehementa ca exista, dar le voi pune aceeasi intrebare: „Ce inseamna dragostea ?”. Iar daca vreunul imi va da raspunsul bun, mananc tastatura (si tin sa mentionez ca am laptop, deci am de rontait pana sa ajung la ea! ). Candva, un om care se considera bun si frumos, mi-a spus ca fara focul iubirii nimic nu are sens. Pentru el dragostea era fiorul ce se nastea in privire si ameteala imbratisarilor. Biet copil nebun ! Nu stia ca focul de paie se stinge asa cum a inceput: repede. Nu stia ca nimic din ceea ce el isi dorea nu conta la final. Azi am aflat ca e nefericit. Si ramane in mizeria lui ca o autopedeapsa…

Nu cred in dragoste. Nu in cea pe care o promovati, voi, oamenii ! Eu cred in DRAGOSTE ! Da, cu litere mari… Sentimentul adevarat, care ne transforma in ce ar trebui sa fim. Dragostea nu se naste, se invata. Si daca toti ar intelege asta, ne-am intoarce incet-incet, acolo, de unde am pornit.

Dati-mi un om si voi invata sa-l iubesc… in timp. Dar dati-mi un om care vrea sa fie iubit cu adevarat! Si de o singura femeie. Dati-mi un om pentru care vanitatea sa nu fie mai importanta decat viata! Dati-mi un barbat care sa inteleaga ca dragostea tine pana la moarte!…. Si nu veti putea… Pentru ca e greu sa constientizezi ca obisnuinta si intelegerea nu sunt monotonie. E greu sa iti deschizi sufletul si sa iti impartasesti si cele mai ascunse ganduri. E greu sa fii sincer si sa te lasi in mainile altcuiva. Fiecare vrea sa demonstreze ca poate si singur, ca nu are nevoie sa fie sprijinit. Fiecare vrea sa fie independent. Si cel mai greu este sa inchizi ochii trupesti si sa vezi cu sufletul ce ti s-a dat ! Adevaratul suflet, nu cel pe care ti-l creezi pentru ceilalti!