Ar trebui sa ma plang de nedreptate. Ca doar inainte de a intra, am bocit una buna. Dar stiu ca as gresi. Pentru ca asa e normal, pentru ca e un act egoist din partea mea sa intreb “DE CE ?!”.
Ascult Third Day si ma linistesc incet-incet. Am cerut un semn si poate l-am primit. Asa suntem noi, oamenii: orbi. Nu stim sa distingem intre auto-convingere si adevar. Eu, personal, am momente in care am nevoie de Dumnezeu mai mult decat sa respir. Si nu sunt o fanatica religioasa (de fapt, de abia ma prinzi pe la biserica, o data pe an) dar mai degraba as muri decat sa traiesc fara El. Imi amintesc de copilarie si adolescenta cand Il invinuiam de tot raul din viata mea si chiar ii ceream socoteala. Copil nebun !!
De-a lungul vietii, Domnul mi-a dat tot ce-si poate dori un om: intelepciune, dragoste, bani, intelegere, prieteni, frumusete. Unele in doze mai mici, bineinteles 
, dar tot indeajuns. Si toate astea nu m-au ajutat sa ma “asez”, cum spun batranii. Sunt tot o ratacitoare. Apoi, El a considerat ca e timpul sa invat sa fiu om mare. Si mi l-a luat pe tata. M-am prabusit cand am aflat. Si m-am invinovatit ca nu am mers sa-l vad ultima data, sa-i sarut mainile si sa-i multumesc ca m-a crescut. Inca sunt cu inima indoita ca nu am fost acolo. Si ma apuca plansul cand vad batrani pe strada.
De ce a decis sa-l cheme “acasa”, nu stiu. Si nici nu L-am intrebat ! M-am multumit sa stiu ca e bine. Si am plans amintindu-mi ca-n ultimii ani, tata a fost fericit si impacat cu Dumnezeu. Am plans amar si-am cerut iertare cand mi-am amintit ca l-am necajit, neincrezatoare: “O viata intreaga de rele nu se iarta intr-o clipa, tata. Tot vei da socoteala pentru tot !”. Doamne, iti multumesc ca nu l-ai lasat sa ma creada. Si ca pacea a ramas cu el.
Doamne, tata, nu am stiut cat de mult te iubesc decat cand te-ai stins !! Si inca nu ma pot impaca cu gandul ca nu mai esti !
octombrie 23, 2008 la 5:38 pm |
Nici nu stiu cum am ajuns sa citesc ce ai scris. Jur. Dar dupa ce am citit asta, am avut lacrimi in ochi si m-am gandit ca nu i-am spus cred niciodata cat de mult il iubesc. N-am fost niciodata genul ala, siropos. Dar el inseamna pentru mine o icoana. M-as pierde pe drum fara el, desi drumul e construit. Iti multumesc ca ai scris lucrurile astea. Din inima.
octombrie 24, 2008 la 11:13 am |
Nici eu nu eram genul si consideram ca nici nu trebuie: e de la sine inteles. Dar cand a sunat sora mea si mi-a spus “S-a dus tata”, am simtit ca e capat de lume. Am ajuns acasa in cateva ore dar n-am mai putut decat sa-i sarut mainile reci si sa plang de fiecare data cand il vedeam acolo, intins nemiscat. Si mi-am dat seama ca as fi intors lumea si timpul daca as fi putut, numai sa-l mai vad o data si sa-i spun cate a facut pt mine si cat de recunoscatoare ii eram ca m-a facut omul ce sunt azi.
octombrie 24, 2008 la 12:26 pm |
Aşa este. Le datorăm părinţilor aproape tot ceea ce suntem în prezent. Natura omenească însă, în ironia tristă a ei, ne face însă să ne aducem aminte de asta unori prea târziu…
august 27, 2009 la 9:45 am |
Induiosator moment si dureros… nu vreau sa stiu cum e sa simti ce ai simtit tu, dar mai devreme sau mai tarziu, voi afla si eu
din pacate.
Inca am ochii in lacrimi dupa ce te.am citit…
Imi pare rau ca nu ai avut ocazia sa ii spui „te iubesc”. Si eu am spus asta abia acum cateva luni pt prima oara tatei si m.am simtit f bine si el la fel. Mi.a zambit si mi.a spus ca si el ma iubeste, m.a luat in brate si m.a stras tare, apoi a plecat cu lacrimi in ochi… era pt prima oara cand fata lui si.a deschis inima. Sunt convinsa ca si tatal tau ar fi facut la fel