Cea mai mare minciuna

Mi-amintesc de povestile ascultate in copilarie, cu focul de lemne arzand in soba. Nimeni nu stia spune basme ca tata. Le traiam cu sufletul la gura si nu adormeam pana la final, ca sa nu pierd ceva. Le stiam uneori pe de rost, dar parca erau noi intamplari de fiecare data. Si visam la Fat-Frumos… Of, cat mai visam la el ! L-am asteptat pana acum 2 ani cand am inteles ca e cea mai mare minciuna cu care ne hranim vietile. L-am cautat in fiecare baiat/barbat ce i-am intalnit si n-am gasit nici macar copii palide ale eroului ce isi cauta printesa in toata lumea ca sa o salveze. In lumea reala eu trebuia sa il salvez pe el. Eu trebuia sa ii spun ce e corect si bine, si ce nu.

Si, intr-o zi, pana si pseudo-printul ce-l gasisem m-a lasat cu ochii-n soare. Bine, ca sa fiu complet sincera, era seara aproape si m-a lasat cu ochii ingustati de draci. Apoi, de lacrimi. Si am facut ceea ce stiam ca nu trebuie: am baut pana n-am mai putut. Cumva, am inceput sa nu mai simt durerea si sa constientizez ca oricat mi-as face rau, lumea nu se va schimba: barbatii vor considera ca e absolut normal sa nu aprecieze ce au, iar femeile vor continua sa spere ca intr-o zi, o vor face. Prostii ! Barbatii nu vor fete cuminti !! Nu vor sa le fie bine cu adevarat.

Cand a murit tata, am stiut ca o parte din mine se duce cu el. Si am refuzat sa constientizez ca nu mai e aici, ca nu-i mai aud povestile. Dar, de fiecare data cand am mers acasa, el nu era. Si chiar daca ii evitam mormantul, in seara aceea n-am mai putut sa-i ignor absenta. Tata plecase cu tot cu visele mele. Cu iluziile si sperantele povestilor…

Daca ma intreaba acum cineva de cred in dragoste, ii spun adevarul: „Nu… nu mai…” Pentru mine, dragostea ramane cea mai mare minciuna a vietii. Si stiu ca multi ma vor contrazice si vor sustine cu vehementa ca exista, dar le voi pune aceeasi intrebare: „Ce inseamna dragostea ?”. Iar daca vreunul imi va da raspunsul bun, mananc tastatura (si tin sa mentionez ca am laptop, deci am de rontait pana sa ajung la ea! ). Candva, un om care se considera bun si frumos, mi-a spus ca fara focul iubirii nimic nu are sens. Pentru el dragostea era fiorul ce se nastea in privire si ameteala imbratisarilor. Biet copil nebun ! Nu stia ca focul de paie se stinge asa cum a inceput: repede. Nu stia ca nimic din ceea ce el isi dorea nu conta la final. Azi am aflat ca e nefericit. Si ramane in mizeria lui ca o autopedeapsa…

Nu cred in dragoste. Nu in cea pe care o promovati, voi, oamenii ! Eu cred in DRAGOSTE ! Da, cu litere mari… Sentimentul adevarat, care ne transforma in ce ar trebui sa fim. Dragostea nu se naste, se invata. Si daca toti ar intelege asta, ne-am intoarce incet-incet, acolo, de unde am pornit.

Dati-mi un om si voi invata sa-l iubesc… in timp. Dar dati-mi un om care vrea sa fie iubit cu adevarat! Si de o singura femeie. Dati-mi un om pentru care vanitatea sa nu fie mai importanta decat viata! Dati-mi un barbat care sa inteleaga ca dragostea tine pana la moarte!…. Si nu veti putea… Pentru ca e greu sa constientizezi ca obisnuinta si intelegerea nu sunt monotonie. E greu sa iti deschizi sufletul si sa iti impartasesti si cele mai ascunse ganduri. E greu sa fii sincer si sa te lasi in mainile altcuiva. Fiecare vrea sa demonstreze ca poate si singur, ca nu are nevoie sa fie sprijinit. Fiecare vrea sa fie independent. Si cel mai greu este sa inchizi ochii trupesti si sa vezi cu sufletul ce ti s-a dat ! Adevaratul suflet, nu cel pe care ti-l creezi pentru ceilalti!