Cand ai totul, intelegi ca nu ai nimic…

Azi am fost mandra de mine. Dar numai pentru cateva clipe…

Am mers la cumparaturi ca-n fiecare sambata, ca doar am nevoie de chestii ca sa supravietuiesc. Evident, as muri fara doua tipuri diferite de gel de dus sau prezervativele cu aroma ce nu le voi folosi nicicand. De asemenea, nu imi imaginez viata fara gelul de igiena intima nou aparut sau sucul “natural” de visine din care voi bea un pahar si apoi il voi arunca. Dar sa trecem peste detalii… Precum spuneam, eram la cumparaturi. Si am ajuns in fata standului cu CD-uri de muzica clasica. Aaaaah, adevarat rasfat pt mine. Si cand orgasmam mai bine in fata simfoniilor, apare o tanti cu posibili nepotei acasa. Cam la 50 de ani, nici mama mea, nici bunica. Ma si gandeam daca se baga pe un Grieg sau se multumeste cu Haydin. Numai ca ce am vazut, depasea puterea mea de intelegere: femeia studia tacticos sectiunea de… manele. Ridicolul situatiei m-a izbit pe deplin. Auzisem de atatea ori eterna fraza: “Vai, vai, tinerii din ziua de azi” incat mi se inatiparise adanc pana si in ADN nimicnicia sectorului meu de viata. Iar doamna aceasta venea sa-mi zdruncine din temelii, credinta. Si m-am simtit atunci mandra. Mandra de mine, de alegerile mele, de generatia mea. Sau, ma rog, o parte a ei.

Doar ca… la iesire, in strada, era un batran. Cu barba lunga si alba. Ca cersetorul din poza. Si am trecut incarcata de bagaje pe langa el, fara sa-i dau ceva. Pentru ca nu aveam marunt. Mi-a fost rusine… si inca imi e. O rusine crunta pentru gestul meu. Altii s-au oprit si i-au pus in mana niste bani. Eu am trecut privind cu indoiala in ochii aceia tristi si rugatori. Si m-a speriat un gand: ca ar fi putut fi Dumnezeu. Ca m-a incercat si eu l-am dezamagit. Ca i-am aratat ca am inima neagra, cand el mi-a dat atatea. M-am tot gandit sa ma intorc dar plasele erau grele si-am ezitat. Corpul a invins spiritul.

Si iar mi-e rusine.  Pentru ca am prea mult si uit sa dau si altora. Si ma gandesc sa imi ajunga mie, mai intai. Sa am destul pentru toate prostiile care si-asa nu-mi aduc nici o umbra de fericire.

Inainte tanjeam dupa dragostea unui barbat. Acum cand o am, simt ca l-am pierdut pe Dumnezeu. Si nu pot zbura….

Orasul ma uraste !

Nu am venit aici cu mare drag si dor, convinsa fiind ca orasul acesta o sa ma “manance” ca de fiecare data. Pai cum altfel frate, daca la prima mea vizita aici, am sfarsit beata intr-un hotel cu cel ce trebuia sa fie cel mai bun prieten al meu? La a doua vizita, am facut dus [fara perdea] cu apa rece intr-un camin de baieti, din regie, iar dimineata m-a amendat o ceata de controloare pe autobuz, ca nu aveam bilet !! De unde pana mea sa iau la 7 dimineata bilet din Regie, pt un mijloc de transport in comun pe care scria GRATUIT ? Iar la a treia vizita m-am trezit in Obor, cu `jde mii de bagaje, seara la 9, fara un loc de dormit ?? Hotarat lucru, Bucurestiul avea ceva cu mine, in special !!

Asa ca, ce mi-am zis: hai sa testam paranoia si s-o invingem! Evident, in prima zi m-am ratacit la metro si am mers sanatos in directia opusa. Apoi, am coborat la Gara de Nord, in loc de Basarab, si m-am invartit ca un animal haituit si disperat prin catacombele alea numite pasaje pana sa-mi gasesc drumul. Pe cand m-am obisnuit cu treaba asta, am decis ca e momentul sa fac marele pas de a iesi la cumparaturi. Ioi, noh aia greseala !! Cora m-a bulversat cu rafturile goale iar Carrefour m-a taxat de mi-au dat lacrimile, pe un amarat de cutit. Sa nu mai spun ca m-am invartit 15 min ca sa gasesc niste amarata de faina de malai. Hotarat lucru, nu-mi era dat sa cuceresc capitala.

Dupa 3 saptamani, mi s-a facut un dor teribil de casa. Asa ca scandal la sefu` sa-mi dea liber vineri, ca doar proiectul nu are nevoie sa-i suflu in f**dita zilnic ca sa mearga inainte si tropa-tropa la autocar. Imi fac traseul cu metroul, calculand timpul la fractiune de secunda si haida in caruta, frate ! Cobor frumos la Gorjului si intreb o batranica de treaba unde e Autogara Militari. “Aoleu maica, departe tare. Inca 3-4 statii cu autobuzul”. Ma uit cu un ochi critic la adresa de pe blocul din fata. Teoretic, mai aveam vre-o 20 de numere de strada pana la destinatie. Mai intreb pe cineva… “Ah, da, inca 3 statii. E departe rau”. Si stau… si stau… si autobuzul nu mai venea. Mai aveam 15 minute pana imi pleca autocarul asa ca prind sanatos de manerul geamantanului si pornesc in cautarea unui taxi. Evident nici unul IN DIRECTIA MEA, pe un traseu de 1km… La finalul caruia am ajuns la destinatie zdruncinata, lesinata de oboseala si gafaind ca un tren de epoca… exact la timp sa vad autocarul plecand. Asta a pus capac, nene ! Ca intr-un final apoteotic de film, m-am postat cu bratele desfacute in fata masinii: “Fara mine nu mergi la Cluj, nene !!”… si mi-am savurat victoria asupra “bestiei” de oras, amortindu-mi partea delicata pe scaunul Dacos-ului, timp de 8 ore !

Bucurestiul si-a luat revansa la intoarcere: nu am mai gasit bilete la tren, am luat un alt autocar in care fluiera vantul si am tras o raceala zdravana care inca nu m-a parasit complet. Luni dimineata, la 9, eram la birou, cu febra. Va spun eu: are viata si sentimente… si vrea cu orice pret sa ma distruga!! Dar voi muri strigand :”Traiasca Ardealul !!”

!!!