Popandau si Gonzales

Acum cateva luni am decis impreuna cu C. ca ne luam pisica, sa ne aline si noua batranetile. Doar ca ajunsi la locul faptei am gasit doua ghemotoace si n-am putut alege… asa ca ne-am pricopsit cu doua ciudatenii: o domnisoara fitzoasa si una pe care o alint Cretinel [numele spune tot, cred].

Initial C. a decis sa-si numeasca pisoiul Phoebe [da, ca in "Friends"]. Doar ca am avut surpriza sa constatam ca a mea are temperamentul personajului mai sus amintit. Asa ca au sfarsit amandoua cu acest nume. Evident le-am dat si prenume… ca sa le deosebim. A lui C. e Phoebe Popandau [pentru ca uneori se ridica in doua labute si sta asa o vreme] iar a mea era Phoebe Cacacioasa [nu e nevoie de explicatii, nu ?]. Dupa prima saptamana, asta mica a mea s-a imbolnavit si cum statea asa amarata, zburlita si vai de codita ei, semana cu un … Gonzales [la faza asta C. va datoareaza explicatiile]. Si asa i-a ramas numele. Evident doctorul veterinar s-a prabusit cand le-a scris numele in carnetele. Dar si el o adora pe Gonzales. Pentru ca e mica, nebuna si zapacita. Pentru ca arata ca un pumn de oase si piele cu blana recent scoasa din priza. Pentru ca iti poti face streang din mustatile si sprancenele ei .

Deci… vi le prezint pe Phoebe a.k.a. Popandau sipe  Gonzales a.k.a. Cretinel, a.k.a. Stincky [pentru ca a avut probleme cu burtica o vreme si dadea incontinuu  gaze de ne pornea plansul]

I`m back, biatch…

Am deschis mailul din plictiseala acum jumatate de ora si am gasit doua mesaje postate aici de o persoana care-mi comenta niste posturi mai vechi. Si mi-am amintit ca exista treaba asta unde imi eliberam energia negativa ocazional. Realizez ca ultima data am scris in octombrie. Si ca la intrebarea “Pe unde esti , te-a mancat de tot orasul ?” am doar un raspuns: “1/2 DA”.  Permiteti-mi sa explic…

Ma tot plangeam ca Bucurestiul nu ma suporta, dar adevarul e ca sentimentul era reciproc si atat de accentuat incat nu am mai rezistat. Venisem la cererea sefilor pentru o luna si deja depasisem periculos termenul. Intrebam zilnic daca pot pleca si primeam doar evitari iscusite sau “Mai asteapta putin”. Intr-o zi am realizat ca daca nu iau situatia in maini, e jale. Asa ca am prins prima zi cand era plecat The Big Cahuna, mi-am facut rapid bagajul si-am taiat-o frate, acasa. Inainte de asta mi-am depus cererea de concediu fara plata pentru doua saptamani. A doua zi am aflat ca de ramaneam, era vai si-amar de fun^dita mea: eram programata sa tin locul unui tip care a fost concediat la scurt timp  dupa faza asta.

Mi-am gasit urgent chirie in Targu-Mures si-am chemat-o pe mama-Fira sa stea cu mine ca deh, singuratatea e cam naspa. Teoretic acum ar fi trebuit sa fiu in extaz: aveam salar bun, un cuibusor unde-mi odihneam oasele, o femeie care-mi gatea [:D], stateam intr-un orasel linistit si adorabil iar relatia mea devenea tot mai frumoasa. Doar ca…

- apartamentul de doua camere avea in continuare o camera de nefolosit [in ciuda promisiunilor de amenajare] iar mama dormea cu mine in camera si ma innebunea. Stateam la calculator cu castile pe urechi ca sa nu aud telenovelele sau stirile iar seara nu mai stiam ce sa fac ca sa scap de povestile ei.

- salariul incepea sa se faca tot mai mic din cauza crizei iar familia ma vizita tot mai des [doua motive, cred, suficiente pentru oricine sa aiba tendinte sinucigase]

- oraselul cel linistit incepea sa ma calce pe nervi si oricum imi petreceam mai mult timp in delegatii

- relatia avansa frumos si era tot mai greu sa plec duminica acasa iar el putea veni prea rar pe la mine.

In primavara mama s-a mutat inapoi la casa iar eu am primit ordin de la Bucuresti sa-mi misc spinarea la Cluj sa-mi ajut un coleg care era ingropat in munca. Ah da, uitasem sa mentionez ca devenisem omul de baza: inlocuiam pe oricine, oricand, oricum. Yey ! [not!]!! Asa ca m-am enervat la culme si cu bagajelele in spinare m-am mutat la barbat. Sincer, am fost ingrozita la inceput dar treaba merge: ne intelegem bine, ne certam fain, ne impacam repede si ne calcam doar ocazional pe codite. Am insa un pitic cu care-l nenorocesc constant: vreau camera mea in care sa-mi pun lucrurile mele, lumanarile [da, ocupa ditamai cutia in dulap, impachetate frumos], vreau spatiu pentru pantofi si gradina cu iarba si copaci. Cu alte cuvinte joc saptamanal la loto in speranta ca voi castiga destul sa ne luam casa.

Iar raspunsul de la inceput [1/2 DA] este explicat prin faptul ca stau la periferia Clujului si ies in oras cand merg la Cora sau Auchan cu lista dupa mine. Stiu, sunt injurata ca m-am izolat… stiu, sunt ocarata ca nu mai am timp de prietenii vechi… stiu, sunt scuipata ca nu am chef sa leg/intretin diferite relatii… stiu, dau impresia de femeie maritata cu 10 copii. DAR………………. ia incercati voi sa aveti o cariera si familie [inclusiv vizite regulate la socri] in acelasi timp cu a va gasi saptamanal timp de prieteni si mai vorbim atunci. Plus ca mi-e bine. Si la urma urmelor asta conteaza. Am vreme de povesti, barfe si plimbari cand o sa fiu la pensie.